01 April 2013

Jurnal de bebeluna (8 luni)

La aproape noua luni, copila mea este fabuloasa. De doua zile se ridica in picioare si sta asa, incantata de noua descoperire si extrem de concentrata in efortul de a se sustine - treaba grea, ce o face inca sa se clatine usor nesigura. Rade stirb, cu doi dinti si rade din suflet, cu toata bucuria vietii in priviri. Se enerveaza repede si des si nu ii place sa ii spui nu (ha! :D) iar cand incepe sa urle intai trage un strigat dupa care e liniste, ai zice ca s-a calmat, dar nu, ea e rosie toata de furie si din gat aproape ca nu ii mai iese niciun sunet, parca nu mai aer nici aer sa tipe la cat de indignata e, doar se incordeaza si se inroseste toata... dupa care urmeaza o cascada de plansete/ urlete de drama queen ofticata major, mica, rosie la fata si cu pumnisorii stransi :D... iar daca situatia e rea-rea, baga si un vibráto, un soi de rrrrrrrrrrrrrrr rostogolit amenintator din fundul gatului, de se usuca plantele si seaca fantanile. Mdap, cand eram mica daca nu imi convenea ceva dadeam marunt-marunt din picioare si tipam. Ea e fata mea. A mea si a liniei de femei din neamul meu. Bucatica rupta.

Insa mai are si latura de om amarat, cand se jeleste trist si afiseaza o figura atat de nefericita ca ti se face mila instant si pleci si dupa luna de pe cer doar-doar se limpezesc ochisorii aia de azur si reapare zambetul ala stirb, vai mie! :D

Bu are si el partea lui de gene in filmul acesta: de la cateva trasaturi fizice care sunt ale lui si nu ale mele, pana la socantul sunet pe care el ii face cumva uneori din gat si pe care nu mai stiu pe nimeni altcineva sa il poata scoate. Nimeni altcineva in afara de micuta printesa-bebelusa care ne-a zambit intr-o zi inocent si a inceput sa haraie identic din gat, lasandu-ne perplecsi.

De la mine, ah, de la mine se pare ca a luat logoreea. Imi tine discursuri intregi si  totul e modulat si interpretat: ba e serioasa si insira o tirada intreaga, ba parca povesteste o gluma razand din toata inima, ba subliniaza ce rosteste acolo uitandu-se adanc in ochii mei, ba ii se domoleste cascada de sunete si pare ca istoriseste usor poticnit o intamplare mai veche... eu nu trebuie sa fac nimic, doar sa stau spectator mut si incantat, domnisoara e in stare sa turuie singura minute bune.

Ma asteptam sa fie ca o tornada atunci cand va incepe sa "misune". Cam de doua saptamani merge in patru labe (in directia cea buna, ca inainte o lua in marsalier :D) si nu, nu e grabita ci mai degraba chibzuita si tacticoasa (takes her sweet time :D). Cand a pornit la plimbare nu a explorat toata casa dintr-o rasuflare, nope, prima zi a mers putin prin sufragerie si i-a ajuns... apoi se tot oprea la limita de gresie a holului si studia problema... si intr-o zi pur si simplu a pornit mai departe, ca si cum era momentul potrivit si atat, fara batai de cap, fara agitatie, o evolutie in ritmul ei. La fel face cu orice jucarie noua, om intalnit, situatie diferita - intai sta si studiaza, analizeaza, proceseaza si nu pare genul usor de impresionat sau de scos din ale lui. 

Acum ca umbla prin toata casa, ma vaneaza. Sau ma urmareste... Daca plec pana in capatul celalalt al casei sa duc ceva repede, vine incetisor dupa mine. Avem un hol mai lung: acolo ne intersectam pe la jumatatea drumului cand eu ma intorc grabita spre sufragerie, eventual sa mai iau ceva. Isi schimba linistita directia si continua sa ma umrareasca insa daca iar schimb sensul de mers si iar ne intersectam se enerveaza, se aseaza hotarata in fund si incepe sa vocalizeze, certandu-ma ca de ce nu o astept si pe ea, ca ce e asta, ea munceste din greu sa ma ajunga! La fel si la bucatarie, unde ma invart mult tot gatind si ea imi vaneaza picioarele - din cand in cand trebuie sa stau pe loc si sa astept sa ma prinda, sa puna mana pe mine, sa ma cerceteze nitel ca sa fie sigura ca sunt tot eu si Universul e asa cum il stia si apoi ne putem vedea linistite fiecare de treaba ei. Ah, si ii place sa isi scoata sosetele si eventual sa patruleze prin casa cu una dintre ele bine stransa in pumnisor.

E cotofana :D. Maaare cotofana. Tot ce sclipeste, bijuteriile, paietele, orice chestie mai stralucitoare ii fura imediat privirea si manuta aceea grasuta se intinde imediat sa apuce. Si sa bage in gura. Sa testeze... E fata, clar! si cred ca ii vor placea diamantele.

Si e fata mea cea capoasa. Nu a mancat trei zile. Greva foamei, doar lapte, uneori il refuza si pe ala. Pur si simplu, nici macar nu deschidea gura sa guste, nimic... si asta  doar pentru ca am schimbat locul - am fost in vizita la bunici.Cum ne-am intors acasa, gata, a reinceput sa manance, lacoma si pofticioasa, cum o stiu.

Are un carliont in varful capului. Si picioare grasute. Cand vrea sa o iau in brate intinde mainile, grabita. Maraie. Scanceste. Din cand in cand zice sacadat ma-mam-mammmmmm, mai ales cand nu ii convine ceva. Urla daca se termina mancarea sau daca nu vine suficient de repede. Iubeste sa se vada in oglinda, se pupa si isi rade incantata. Tremura de nerabdare. Ii place sa intoarca jucariile cu fundul in sus, sa le studieze concentrata toate laturile. II fac turnuri din cuburi si ea le darama, tacticoasa. Viata mea cu ea e ca un carusel vesel si plin de culori stralucitoare.

Bundle of joy.

4 comments:

Mariana said...

Ne regasim :)

Simona said...

Suna cam ca fiica-mea. Deci iti prevad probleme interesante pe viitor :-)))
Cum raraie, asa cum raraia si a mea in jur la 9 luni?! (de fapt mult mai mult, dar atunci am avut inima sa o las asa necajita, sa o prind pentru posteritate - chiar si acum mai are accese, cand e prea suparata sa spuna in cuvinte :-)))
http://familiagaina.blogspot.ca/2010/05/9-luni.html
Pupam bebelina frumoasa si plina de personalitate!!!

Zu said...

@Mariana: :-)) sa va traiasca!

Zu said...

@Simona: fix la fel!!! :-))) Vaaaaaaiii!!!