Minunea de miercuri

Copila cea mica strickes back, asa ca o declaram uimitor monument de inventivitate si ingeniozitate si imaginatie si alte cuvinte cu i :D. Dupa ce am cautat de nebuni, mam' mare, mamiţica şi tanti Miţa, telefoanele pe care le pitise bine-bine, ne-am resemnat cu ideea ca ori sunt la gunoi (desi parca nu e genul ei) ori vor iesi la iveala cand ne-om muta de aici si om goli toata casa (adica peste o mie de ani, ca nu ne mutam prea curand).

Miercuri insa, plec la escalada cu omuletul si ma suna mama, ramasa acasa cu bebeluna:
- Tu ai gasit telefoanele?
- NU.
- Pai are unul in mana, il butoneaza de zor...
- De unde l-a scos?
- Nu stiu!

Pam-pam. Asadar, dupa ce ne-a lasat frumos sa fierbem in suc propriu, mandra s-a decis ca viata fara telefoanele ei iubite e plictisitoare si s-a dus tacticoasa la ascunzatoare de unde l-a luat pe preferatul ei. I-am zis bunicii sa stea cu ochii pe ea, poate ne conduce la locul faptei, insa cand am ajuns acasa nu stia nimeni mai mult iar pitica mi-a vanturat pe sub nas telefonul, reusind chiar sa ma fraiereasca o secunda ca au aparut amandoua. Mnu, era tot cel pe care il pusesem eu jos - ea s-a cotcotat linistita si l-a luat inapoi.

Muream de curiozitate unde le putuse ascunde, asa ca am inceput sa investigam - pe unde s-a plimbat suspectul inainte de aparitia telefoanelor, in ce activitati dubioase a fost implicat capsorul cret, cum si unde s-a intamplat... bref, am stabilit o arie de cautare si am scotocit toate cosuletele si cutiile cu jucarii, in cautarea telefonului lipsa. Nu era acolo!!!

Joi insa l-am gasit. Eram pornita rau :D.

Ascunzatoarea era... in biblioteca. Intre carti - un telefon negru intre niste carti dintr-o colectie legata in negru, combinatia perfecta. Inutil sa spun ca domnisoara n-a umblat in viata ei la cartile alea.